Despre învăţământul românesc actual s-au spus toate lucrurile posibile, de la faptul ca acesta nu pare a mai fi un sistem coerent, datorita reformarii acestuia pe segmente si pornind de la viziuni diferite, pana la  observatia ca acesta a devenit o realitate in care formele fara fond tind sa prolifereze. Criza scolii ca sistem vine intre altele din faptul ca ii lipsesc elementele definitorii specifice care să-i asigure o funcţionare eficientă şi armonioasă (cum ar fi mobilitatea componentelor sale care să confere sistemului capacitatea de autoreglare!) ca si din faptul absentei unei strategii asumate ca obiectiv national transpartinic. Avem de-a face de cele mai multe ori cu o aglomerare de idei de inspiraţie diversă puse în practică de diverşi şi adesea neinspiraţi sefi/ conducători (administrativi) ai educaţiei naţionale. In asemenea situatii in care decizii de moment sau chiar improvizatia devin politici nationale, practicienii învăţământului românesc, sunt nevoiţi adesea să funcţioneze în acest amalgam si sa continuie sa obtina performanta in ciuda unei scaderi evidente a nivelului educatiei, a calitatii invatarii…  Asa se face ca daca mai exista performanţa în educaţie, aceasta  s-a obţinut uneori nu datorită sistemului si a politicilor care l-au acompaniat, ci în pofida acestuia.

Calitatea sistemului nostru de învăţământ ar trebui să fie generat intre altele de gradul de adecvare a acestuia la nevoile şi aşteptările sociale, iar în cazul României, această adecvare pare astazi foarte scazuta, ceea ce a generat si genereaza o demotivare evidenta in planul invatarii dar si al predarii. Rolul scolii este acela de a aduce viitorul cetatean cat mai aproape de nivelul maxim al performantei personale, ori acest lucru nu poate fi infaptuit intr-un sistem de invatamant utopic, care promoveaza egalitarismul, incapabil de nuantari si care ofera ierarhii false. Invatamantul romanesc pregateste cetateni ai unei alte tari, una ireala si falsa  in acelasi timp, ocroteste mediocritatea oferindu-i o ascunzatoare perfecta: ierarhiile artificiale. Din pacate, iesirea din acest marasm se va prelungi pana cand va fi spart cercul vicios in care am intrat: educatia de calitate slaba produce oameni mediocri, care la randul lor, prin varii influente, mentin in limite inferioare standardul sistemului de invatamant. Neexistand strategii, cum spuneam, nu s-au putut elabora nici proiecte viabile care sa raspunda cu adevarat realitailor romanesti de azi sau dezideratelor europene. Sau daca ele exista, formalismul lor a surclasat obiectivele intiale.

Ierarhiile false sunt întâlnite atât în corpul profesoral cât şi în rândul elevilor şi studenţilor. S-au obţinut şi se obţin cu mare uşurinţă şi, de multe ori, nejustificat doctorate şi titluri academice iar în învăţământul preuniversitar, metodologii de tot felul, precum cea care priveste gradatia de merit, încurajează activităţile formale pentru că se au în vedere adesea criterii irelevante pentru calitatea actului didactic şi care duc frecvent la aberaţii (profesori performanţi sunt depăşiţi uneori de „colecţionarii de adeverinţe şi diplome”). Pe de alta parte cvasigeneralizarea învăţământului liceal urmată de un examen de bacalaureat permisiv şi fraudat uneori la modul instituţional sau desfiintarea unor examene de admitere a amplificat fenomenul falselor ierarhii, ceea ce a contribuit accelerat la degradarea scolii de azi si la determinarea unor parinti in a-si trimite copiii sa studieze in afara. De altfel se întâlnesc clasamente „îndoielnice” chiar si atunci cand ele sunt decise sau realizate prin consultarea ARACIP, cauza fiind modul birocratic in care se fac adesea evaluarile institutionale.

Intr-un plan mai larg, absenţa unor modele sociale şi profesionale cultivate la nivel national si instituţional induce dezorientare în rândul tinerilor, sau, din contră, o orientare spre modele toxice (manelişti, starlete etc) care amplifica confuzia valorica si generează ierarhii păguboase, inducand in acelasi timp o teama de elite.

Multe din problemele enumerate şi care ţin de şcoală pot fi rezolvate printr-o legislaţie coerentă care să aibă în vedere o strategie de durata si un adevărat SISTEM de învăţământ şi care să nu conţină prevederi discriminatorii apărute în urma unor presiuni  conjuncturale dinspre anumite segmente ale societăţii (organizaţii sindicale, cler, partide politice etc.)

Intr-o asemenea realitate, infiinţarea Aliantei Colegiilor Centenare a izvorat din nevoia de afirmare a elitelor din învăţământul preuniversitar in sensul unei mai evidente recunoasteri si – de ce nu ?! – chiar a protejarii acestora. Este adevarat ca daca în mediile „neadministrative” din educaţie apariţia acestei asociaţii a avut un ecou încurajator şi plin de speranţă, din partea Ministerului de resort am remarcat  pana acum o reţinere greu de justificat, prudenţă sau chiar suspiciune, avand uneori senzaţia că nu suntem priviţi ca potenţiali parteneri generatori de soluţii ci, mai degrabă, potenţiali generatori de probleme, ceea ce in parte poate fi  expresia unei viziuni birocratice asupra conceptului de reforma.

Este limpede ca Ministerul nu poate deţine monopolul rezolvării problemelor din sistemul de învăţământ, chiar dacă crede acest lucru şi, de aceea, are nevoie de vectori în interiorul acestuia care să sesizeze derapaje şi să propună soluţii. Avem aici în vedere nu doar ACC ci si celelalte asociaţiile profesionale, organizaţiile sindicale, asociaţii ale elevilor şi studenţilor, ceea ce ar duce in cele din urma la o motivare reala a corpului profesoral in a aplica un adevarat proiect de reforma, imagine a unei şcolii „deschizătoare de drumuri”, o şcoală cu un grad sporit de autonomie administrativă şi curriculară care să propună soluţii şi să le şi aplice în timp real. Dincolo de asemenea deziderate, Ministerul va risca in continuare sa promoveze reforme menite a esua din start, reforme, unele cu adevarat europene, iar altele doar „europene”,  dar  care fara o adeziune de principiu a lumii scolii si fara o motivare profunda vor fi resimtite doar ca acte administrative ale  unei caste birocratice.