Prof. Adrian Costache;prof.George Cazacu -ACC

 

Un oficial al şcolii de azi s-a exprimat intr-un anume context , acum lipsit de importanta , impotriva pronuntarii cuvantului „reforma”. Aceasta rabufnire , expresie a unei saturatii este , într-un fel , si o expresie a unei realităţi dramatice în semnificaţia ei: eşecul de până acum a ceea ce s-a vrut a fi „reforma învăţământului ”…De altfel, spaţiul public românesc este plin , în ultimii ani , de asemenea atitudini sau de exprimări ale ipostazelor crizei educaţiei. Foruri europene alimentează discuţia. Învăţământul românesc se situează, la capitole esenţiale, pe unul din ultimele locuri din Europa. Fenomenul analfabetismului funcţional a atins proporţii de masă. Motivaţia interioară a învăţării pare a fi în mare dificultate. Unele voci amplifică datele şi le transformă într-o apocalipsă educaţională. Alţii încearcă negarea lor, în numele şcolii de odinioară.In sfârşit, oficialii de diverse ranguri şi din diverse partide, ajunşi administratori ai sistemului, încearcă să atenueze realitatea, prin refugiul politicanist în zona învăţământului de performanţă, atâta cât mai există în prezent, părând să facă abstracţie de   adevărul că un  învăţământ de performanţă autentic nu se poate dezvolta fără un învăţământ de masă temeinic…Una peste alta, toată această dezbatere, ce capătă adesea tonuri acute, are darul de a evidenţia un singur lucru: impasul şcolii de azi.

E un impas multiplu ale cărui cauze sunt şi ele pe măsură. Este în primul rând un impas al strategiilor, al lipsei de consecvenţă în politici educaţionale, fapt care a fost recunoscut ca atare şi a devenit un bun comun al lumii româneşti..Un număr impresionant de minştri şi-au descoperit vocaţii reformatoare, acţionând, cei mai mulţi, în dispreţul oricărei logici a fenomenului. Orgolii devastatoare şi politicianism dus la extrem, conjugat cel mai des şi cu lipsa unei viziuni articulate au făcut ca şcoala românească să balanseze între fluxuri reformatoare şi refluxuri conservatoare…Or, nimic nu poate fi mai dăunător decât oprirea unui proces de reformă în curs de aplicare… Mesajul transmis, într-un atare context, este paralizant. Mentalul colectiv şi profesional transformă mişcările politice sau orgoliile contradictorii ale responsabililor şcolii în atitudini de indiferenţă. Motivarea pentru reformă – atâta cât ea mai exista – se pulverizează…Fenomenul se agravează în condiţiile în care instituţia şcolii este supercentralizată, iar organizatiile neadministrative din invatamant , cu rare excepţii, promovează interese , adesea , în conflict cu ideea schimbării…

Lucrurile nu se opresc însă aici. O criză de autoritate s-a instalat în lumea şcolii încet dar temeinic. Trezindu-se descoperită în faţa schimbărilor sociale, neavând o strategie pe măsură, reacţionând tardiv în faţa unui nou mediu informaţional şi cultural, şcoala a ratat de câteva ori ocazia adecvării cu  măsură la o nouă realitate. In locul căutării de soluţii, instituţia şcolii s-a retras tot mai mult în autism şi indiferenţă iar cand a actionat a promovat formalismul,  compromiţând ideea de ierarhie profesională…Majoritatea absolută a personalului didactic apare ca fiind excelentă ca performanţă profesională dacă e să te iei după calificativele anuale sau după notele obţinute la gradele didactice…Fac o ciudată disonanţă doar rezultatele la titularizare care în ultimii ani au dat seamă despre realitatea (îngrijorătoare!) a nivelului de calificare profesională  a celor chemaţi să educe. Dar profesorii înşişi au fost şi sunt încă participanţi la acest formalism. De fapt nu s-a făcut altceva decât să se amplifice acest fenomen, creându-se treptat imaginea unei şcoli rupta de realitate.

Pe acest fundal a avut loc o prăbuşire a ideilor de competiţie, rigoare, efort, studiu, disciplină formală şi intelectuală, valori fără de care ideea de calitate în educaţie nu este decât o fantasmă. Dar mai ales a avut loc o prăbuşire a motivaţiei în învăţare ca energie ce coagulează şi valorizează , în cele din urmă , conceptul de şcoală in sensul ei de loc al cunoşterii. S-a născut astfel o masă imensă de elevi demotivaţi, pentru care şcoala nu are nicio relevanţă sau relevanţa ei este confuză, oarecare…Au contribuit la această stare nu doar criza de autoritate a şcolii ca instituţie, ci şi o criză a curriculumului ce nu poate fi imputată neapărat corpului profesoral…Simptomatic este faptul că structura sistemului de învăţământ a dat uneori impresia de provizorat, soluţiile fiind de tip struţo-cămilă, în absenţa unei viziuni ferme asupra priorităţilor în învăţământul preunversitar, a acceptării ideii că preocuparea cea mai înaltă trebuie sa fie acordată eşantionului de învăţământ obligatoriu fără de care reconstrucţia educaţiei nu poate fi imaginată…Tot simptomatic a fost şi faptul că opţionalitatea ca şansă a remotivării elevului a cunoscut din partea decidenţilor tratamente opuse cu efecte dramatice asupra aplicarii conceptului , ezitari indelungi sau rezolvari conjuncturale.

De altfel tot zgomotul de fond care a însoţit acest proces al reformei şi contrareformei româneşti a mai demonstrat ceva cu o putere demnă de o cauză mai bună: o criza evidentă a dialogului, o neputinţa organică a actorilor în a se asculta unul pe celălalt şi de a lucra cu argumente reale  în găsirea unei căi  pe  care reforma să poată înainta…Monologul si monologarea au fost formele de comunicare dominante…

Desigur, evocarea situaţiilor de impas poate continua.Comunicarea interdisciplinară,  modalităţile informale de învăţare sunt palide sau chiar inexistente, dar e greu de crezut că aceste lucruri se puteau aşeza până acum în condiţiile în care realitatea de bază e fluctuantă, neexplicitată până la capăt…In fond ceea ce a lipsit generic acestor perioade din viaţa şcolii a fost o comunicare reală între decidenti şi cei care ar trebui să aplice deciziile, o incapacitate de a comunica în fapt care a avut multiple cauze , printre care si ( nu în ultimul rând!) calitatea profesională scăzută a celor dintâi…Alte aspecte ale impasului- cel în evaluare de exemplu- au cunoscut o acutizare şi datorită unor factori externi mediului preuniversitar cum ar fi deteriorarea învăţământului superior, transformarea acestuia mai degrabă intr-o afacere, derobarea de responsabilitate a profesorilor de aici şi compromiterea gravă , în această zonă , a ideii de  studiu, competiţie, efort avand ca efect un mesaj negativ de amploare : falsele ierarhii.

Dacă acestea sunt impasurile, nu se poate să nu se pună totuşi şi problema…speranţei…care , pentru a nu fi desarta , trebuie construita pe o analiza serioasa a sistemului de invatamant pentru o cat mai buna si responsabila racordare a educatiei de azi la lumea de maine .

Aceasta racordare , ca expresie a caracterului prospectiv al educatiei , pare a fi lesne de infaptuit intr-un sistem de invatamant preuniversitar supercentralizat dar care (ghinion!) ,la noi , tocmai si-a dovedit ineficienta . Intr-o lume supusa schimbarilor greu de previzionat trebuie gasite alternative la conducerea dintr-un singur punct a educatiei , iar o solutie ar putea fi chiar cea oferita de ACC : scolile „deschizatoare de drumuri”, care ar actiona aidoma unor vectori ai sistemului de invatamant in interiorul unei societati tot mai imprevizibile , cu o dinamica greu de integrat si de institutionalizat.

Ele au nevoie de un grad de autonomie sporita , atat administrativa cat  si curriculara , care sa le permita sondarea si adaptarea rapida la nevoile(realitatile) sociale . Observarea (monitorizarea) acestor scoli ar oferi solutii cat mai bune si rapide la problemele sistemului de invatamant.

Un rol asemanator , de avangarda a educatiei , il poate juca si un invatamant preuniversitar particular , dar ajutat sa se nasca fara „anomalii genetice” , cum , din pacate , s-a intamplat in invatamantul universitar.

Sfera invatamantului centralizat (ACC considera ca in Romania actuala  doar 30% din scoli pot obtine progres in sistem autonom ) , care permite o organizare de tip „industrial”, trebuie restransa la dimensiuni optime dar fara a omite o „coroana(manta) sferica” protectoare , reprezentata de scolile pilot ,in care sa fie experimentate solutiile sugerate de scolile „deschizatoare de drumuri’.

Educatia poate fi privita ca proces de transmitere a propriilor cunostinte si experiente intre generatii sau in interiorul aceleiasi generatii , iar invatamantul-ca parte a educatiei- ar fi transmiterea experientei si a cunostintelor catre o generatie mai tanara .

Cu rezerva acceptarii acestor definitii sintetice si considerand scoala ca instrument al sistemului de invatamant , facem constatarea ca aceasta devine ,inevitabil , un agent de uniformizare sociala , iar sistemul ,in ansamblul sau , capata caracteristici conservatoare a caror nocivitate pentru progresul social poate fi , din fericire , controlata cautand raspuns la intrebarea : „Cat din ceea ce stim trebuie transmis si impus identic tinerilor ?”.

Deci , generatia tanara , necontaminata de conventionalism si  automatisme , poate deveni un factor  esential al progresului social in functie de gradul de libertate care i se acorda sau pe care si-l aroga in descoperirea si cunoasterea lumii : ”Educatia este imblanzirea unei flacari , nu umplerea unui vas”(Socrate).

Indoiala existenta nativ sau indusa cu masura prin educatie are caracter prospectiv atata timp cat nu devine patologica. Omul stapanit doar de certitudini este o fiinta deformata , lipsita de dorinta de a cerceta pentru ca deja stie tot , un esec al educatiei( sau al medicinii !).

Prin educatie omul trebuie constientizat de faptul ca niciodata cunostintele nu sunt definitive si ca educatia permanenta si autoeducatia sunt singurele in masura sa-l pregateasca in fata avalansei informationale contemporane si a ritmului rapid de schimbare in organizarea sociala.

Tendinta de uniformizare , justificata la un momentdat , intalnita in sistemul clasic de invatamant are efecte nocive majore asupra tanarului aflat la varsta invatamantului de masa (preuniversitar) prin diminuarea ritmului de adaptare la nou si de intelegere a schimbarilor carora trebuie sa le faca fata . Un invatamant personalizat , care sa intareasca in fiecare elev caracterul prospectiv al fiintei umane si increderea in sine , ar atenua aceste efecte , dar pentru aceasta este nevoie de o schimbare la nivelul  culturii educationale nu doar a legislatiei de profil  (aceasta cere timp ,consens).

Revenind la speranta redresarii calitative a educatiei avem vesti bune . Aceasta se contureaza tot mai clar in zona invatamantului de tip elitar ca expresie a existentei si rezistentei la disolutie a unei categorii sociale responsabile pentru viitorul propriilor copii dar si al tinerei generatii in ansamblu , iar aici avem in vedere clasa de mijloc in care se regaseste marea masa a intelectualitatii romanesti .

Semnalele pe care le avem in acest sens , noi  ,cei din ACC , sunt neechivoce si apar din statistici riguroase si repetate in ultimii  ani .

Acest germene al revigorarii naturale a sistemului educational romanesc poate deveni locomotiva unei adevarate renasteri sociale(nationale).