Sistemul de învăţământ este perceput tot mai mult ca având drept finalitate  asigurarea promovării examenelor şi câştigării concursurilor şcolare de către elevi şi studenţi, rolul educativ al acestui sistem trecând în plan secund. „Diplome cu orice preţ !” ar fi un slogan potrivit pentru această imagine păguboasă şi încurajată de statisticile oficiale care sună a îndemn la „ întrecere socialistă” ,ascunzând, şi nu devoalând, realitatea din spatele lor. „Goana” după diplome de orice fel, în afara snobismului damboviţean postdecembrist,are şi determinări externe .

Una ar ţine de politica marilor companii care-şi permit să angajeze absolvenţi ca „masa brută” pe care să-i specializeze ulterior în problematica lor(spre deosebire de IMM-uri, care au nevoie de absolvenţi eficienţi imediat după absolvire).

Alta ar fi datorată învăţământului privat,apărut pe un teren virgin după revoluţie şi care a funcţionat fără restricţii de calitate, oferind „pregătire” şi diplome în domenii fără cerere pe piaţa muncii ,evident ,unui număr cât mai mare de studenţi, pentru că afacerea din asta prosperă , iar unui cursant care-şi plăteşte taxele de şcolarizare trebuie (şic!) să i se elibereze şi diploma de absolvire . Finanţarea „per capita” are toate şansele să îndrepte învăţământul public românesc în aceeaşi direcţie pentru că a determinat corpul profesoral să gândească în termeni de „plan de studenţi\elevi” în locul „planului de pregătire” şi a contribuit drastic la scăderea exigenţei în universităţi\licee începând chiar de la admitere.

Această situaţie anormală ar putea primi o lovitură odată cu preluarea sistemului Massive Online Open Courses care permite accesul nerestricţionat la cursuri şi care pune în altă lumină costurile şi calitatea învăţămâtului prin răsturnarea actualului mod de selecţie. Prin acest sistem schema actuală selecţie-învăţare-absolvire, care favoriza situaţia prezentată mai sus , devine înscriere-învăţare-selecţie ,reaşezarea ierarhiilor urmând,nu precedând, studiile.

O analiză obiectivă a stării din educaţie ar stabili şi cauzele unor  probleme macrosociale şi , cu siguranţă ,ar oferi soluţii pentru rezolvarea acestora. De ce nu ne găsim timpul şi luciditatea necesare pentru demararea unui astfel de proces , de ce ne irosim energiile într-o vâltoare fără orizont care pare întreţinută de o minte genială dar diabolică şi/sau de propria noastră neputinţă? Mi-e teamă că am ratat clipa reculegerii salvatoare . Chiar dacă am avea răspunsuri la aceste întrebări parcă nu mai avem forţa şi încrederea pentru a trece la fapte.  Absenţa unui Proiect Naţional propus şi asumat de clasa politică, în care sistemul educaţional să aibe locul său, a generat această stare  de tulburare.

Dar să revenim la problema „diplomelor” care este încă un exemplu de ţintă falsă,vinovată de risipirea unor energii sociale greu de recuperat. Sondajele ne spun că ,în România ,peste trei sferturi din absolvenţii de universităţi nu profesează în domeniul pentru care s-au pregătit. Să enumerăm câteva dintre cauzele posibile ale acestui fapt :

–   prejudecata că diploma singură ar fi suficientă pentru un „job” bine plătit;nu prezintă importanţă acoperirea ei în cunoştinţe şi deprinderi:după ce o obţinem , „ne vom descurca”!;

–   credinţa că diploma însăşi conferă un statut social iniţial avantajos, mai departe „mă ajută familia” ;

–   orientarea defectuoasă în carieră;

–   schimbările rapide din piaţa muncii;

–    oferta educaţională limitată din universităţile accesibile viitorilor studenţi;

–    deteriorarea,uneori întemeiată,a încrederii în profesionalismul absolvenţilor cu studii superioare;

Multe din punctele prezentate sunt la originea unui cerc vicios care ar avea drept victimă şcoala românească,inclusiv segmentul ei sănătos ,singurul care o mai susţine.Cum identificăm partea încă funcţională a sistemului de învăţământ pentru a o putea conserva şi , eventual , dezvolta ? Dacă apelam exclusiv la metodele serviciilor specializate în evaluare instituţională(ARACIP , ARACIS) riscăm să obţinem ierarhii surprinzătoare(îmi amintesc de gala „Zece pentru România” din decembrie 2009, categoria licee). Am putea avea în vedere gradul ridicat de solicitare pe piaţa educaţională sau pe piaţa muncii a anumitor instituţii de învăţământ,dar ideal ar fi să putem urmări reuşita în carieră şi în viaţă a absolvenţilor acestora pentru că de aici s-ar vedea dacă şcoala a asigurat tinerilor o pregătire largă, care să le garanteze o gândire critică şi independentă, calităţi de analiză şi sinteză care să-i facă adaptabili la schimbările oricând posibile în lumea modernă. Este dovedit că nu există o legătură directă şi durabilă între clasificarea generată la admitere şi succesul la, dar mai ales după, absolvire ,ceea ce constituie un motiv pentru corelarea şi compararea diverselor tipuri de ierarhizare în momente diferite.

Să considerăm că am reuşit să vedem care-s unităţile şcolare din învăţământul românesc cu o bună funcţionare şi care nu. Cum procedăm mai departe?

În primul rând trebuie să ne declaram multumiţi că, în sfârşit, avem exemple recunoscute de bune practici instituţionale, dar, la fel de important, şi de „rele practici” instituţionale, pe care trebuie să le studiem şi să tragem concluzii pentru şcoala ca întreg.

Totodată nu trebuie să pierdem din vedere faptul ca învăţământul este,în realitate ,un subsistem al macrosistemului social şi, în consecinţă, singur nu poate funcţiona eficient decât o perioadă limitată de timp(aici ,din păcate, ne lovim de incompetenţa /indiferenţa /neputinţa clasei politice a cărei menire ar fi şi aceea de corelare a subansamblelor care fac funcţionala societatea).

Piaţa muncii are un rol reglator esenţial în învăţământ dar nu trebuie să acţioneze doar la terminarea studiilor. Poate să facă o oferta şi o selecţie încă de la admitere, urmate de o susţinere financiară pentru studii în domenii mai puţin atractive dar necesare , eventual cu asigurarea locului de muncă la absolvire.

Guvernul ar putea să dirijeze învăţământul public ,şi are tot dreptul să facă asta, în aşa fel încât acesta să devină motorul bine uns al întregului sistem educaţional.

De exemplu, pornind de la constatarea că în acest moment abandonul şcolar din lipsa posibilităţilor materiale depăşeşte abandonul din alte cauze, guvernul ar trebui să prezinte anual tipurile şi numărul de locuri de muncă pentru care asigură finanţare la absolvire iar în finanţarea studiilor ar trebui să se implice şi sub alte forme , cum ar fi salariile returnabile după absolvire într-o perioadă de graţie sau garantarea împrumuturilor bancare de susţinere a studiilor.

Analizând organizarea admiterii în învăţământul superior în diverse state ale lumii constatăm o tendinţă de centralizare a acesteia : există organizaţii independente sau agenţii guvernamentale care centralizează înscrierile,practică standarde generale de admitere şi procesează centralizat aplicaţiile depuse de candidaţi(repet, statul e îndreptăţit să procedeze aşa pentru că tinerii candidaţi primesc o parte însemnată din banii publici). Tendinţa de centralizare pare a se extinde de la admitere şi la celelalte segmente ale funcţionării învăţământului public ,cu aspecte pozitive ,dar şi cu riscuri greu de prevăzut şi de controlat.

Un efect pozitiv al unei astfel de conduceri în sistemul public ar putea fi o ierarhizare transparentă ,unitară şi credibilă a candidaţilor, a cursanţilor şi ,implicit, a instituţiilor de învăţământ( funcţionarea centralizată a învăţământului preuniversitar public dar cu şcoli având un grad sporit de autonomie în anumite privinţe pare nepotrivită, dar la noi ar putea fi singura soluţie de revigorare a sistemului).

În fine ,iată o statistică tristă dar un semn bun pentru problema de la începutul articolului : în România  se constată o scădere a ratei de cuprindere în învăţământul superior a absolvenţilor de liceu de la 53,6% în 2007-2008, la 35,2% în 2011-2012 . Oare „goana după diplome” nu mai prezintă interes pentru tinerimea română sau examenul de bacalaureat din ultimii trei ani produce efecte, inclusiv în această direcţie?