Interviu: Reflecţii pe marginea educaţiei
Acad. Prof. Mircea Maliţa
In abordarea problematicii educatiei cred că ar trebui să pornim si de la filozofie. Filosofia, psihologia sunt mereu în aşteptarea unor rezultate ale studierii funcţionării creierului, deci şi a minţii umane şi a procesului fundamental al învăţării. Sunt zone de interes care au luat cumva locul “educaţiei”, generic vorbind. Învăţarea o realizează individul, tânăr sau batrân, educaţia ţine de cei care organizează instituţii şi scriu legi, precum şi de teoreticienii învechiţi care văd în ea o pâlnie înfiptă în capetele copiilor şi în care se varsă “cunoştinţe”. Dar acest termen este cu totul insuficient dacă nu i se adaugă şi “deprinderile”, care sunt esenţiale şi hotărâtoare în învăţare.In rest , o perdea de fum din care razbat certuri multe pentru o educaţie care trece prin mari încercări şi crize în toate ţările şi în toate sistemele. Vechile abordări sunt astăzi neputincioase…
De altfel, ultima jumătate de secol cuprinde două părţi: una ne duce până în 1990, cu perioade de deschidere din 1962 şi până în 1972 şi cu supravieţuire sub supremaţia ideologică. Cealaltă este o perioadă de căutări în care a avut câştig de cauză imitarea necritică a unor idei încercate , cu rezultate adesea negative, în alte ţări. Vina o poartă iraţionalismul, irealismul şi tot ce începea cu neo sau post, de pildă postdecembrismul. Vocabularul s-a schimbat, nu se vorbeşte decât la general despre valori şi calitate, concepte total neoperative, vag şi greşit definite…
De altfel, istoria unor astfel de abordări e mult mai veche. În cei trei ani din secolul trecut în care am jucat un rol de ministru, in prima parte a mandatului, am fost lăsat să introduc elemente de învăţământ modern. În învăţământul preuniversitar: limbi străine, informatică, accent pe matematică şi ştiinţe; apoi am dat învăţământului postliceal de diferite profliluri şi şcolilor şi liceelor profesionale/ tehnologice, înnobilate încă din timpul lui Haret, un loc de cinste. Pe de altă parte era şi mai multă disciplină, care nu e un scop în sine, ci condiţia necesară a puterii de concentrare a elevilor, care, altfel, rămân derutaţi de “zgomot”. Echivalentul zgomotului în informatică e “perturbarea”. De atunci lucrurile s-au schimbat. Peste tot e prezent modelul societăţii de consum cu atâtea mijloace atractive ale mass-media, încât totul e pus sub semnul hedonismului: trăieşte-ţi clipa,… nimic pe termen lung, aproape nimic cu efort şi concentrare… Ce iese în aceste condiţii la terminarea unui ciclu, la absolvire? Un individ debusolat, cu vocaţia neclară, care nu ştie ce vrea şi ce poate. Cuvântul profesiune, cu elementele lui de orientare, de descriere, cu biografiile celor care o ilustrează, este absent. Intrebarea ce i s-a pus cel mai frecvent în anii de şcoală este “ce ştii ?”. A fost o întrebare greşită. Întrebarea bună pentru învăţarea adevărată este: “ce ştii să faci ?”. La 16 ani, dacă nu ştie ce vrea să fie şi ce îi place să facă, merge degeaba la şcoală. Este ideea pe care o susţineam, un italian şi cu mine, într-un raport la Clubul de la Roma. După absolvire, nu pregătirea sau vocaţia iau de mână pe tânăr în foarte multe locuri, ci “piaţa posturilor”, care îl manevrează ca pe orice alt obiect de vânzare. Societatea e îngrozită de irelevanţa sau ineficacitatea şcolii de azi
Să reflectăm puţin asupra acestui demers al învăţării…
Până la 16 ani, deci în primii zece ani de scoala, procesele de învăţare sunt diferite de cele din anii următori. Cunoştinţele şi deprinderile sunt elementare, procedeele destul de fixe şi generale. Învăţarea exploatează, în mare măsură, o capacitate a minţii înrudită cu reflexele condiţionate, cele cu un grad mare de funcţionare automatică: citit, scris, ordine pe masă, ordine în viaţa zilnică, programe, performanţe într-un domeniu dat: artă, sport, calcul, laborator, tot ce are reguli fixe. După aceea, în următorul stadiu, primează capacitatea de decizie, selecţie, de construire, prin liberă alegere, a căilor care duc la scop. Se obiectează că orientarea prematură spre profesiune ciunteşte personalitatea. Fals. Tânărul ar trebui să ştie că, după statisticile şi tendinţele existente, va lucra în cel puţin cinci profesiuni diferite în timpul vieţii şi fiecare dintre ele este o pregătire pentru celelalte.. In acelaşi timp , este adevarat că în multe locuri se menţine excelenţa , dorită între alţii şi de Spiru Haret. În şi mai multe locuri, ea lipseşte. Diferenţa stă în faptul că elevii sunt motivaţi de unele profesiuni atrăgătoare şi, din păcate, şi de posibila plecare în străinătate. În context, în acele locuri cu excelenţă profesorii înţeleg că, înainte de toate, rolul lor e acela de a fi mentorii şi îndrumătorii procesului de învăţare, cu sediul în minţile elevilor/studenţilor şi depinzând, în ultimă instanţă de aceştia. Undeva, aici, în problema motivării stă de fapt adevărata reformă a şcolii. Sigur unii vorbesc de mulţi ani despre reformă. După mine nu a existat nicio reformă. Au fost reforme succesive care se contraziceau în amanunte şi care nu aduceau schimbări de fond. Niciun efort vizibil nu a fost îndreptat spre pregătirea profesorilor şi nicio îngrijorare n-a fost trezită de nivelul lamentabil al unor manuale şcolare. Poate exagerez, dar n-am văzut nimic valid, decât, din loc în loc, profesori care îşi iubeau meseria şi elevii …Noua Lege ar fi trebuit să fie mai restrânsă , nu doar o colectie de instructiuni amanuntite si constrangatoare. Legea ar trebui să fie citită uşor, ceea ce nu este cazul la un text care cere pregătire sau asistenţă juridică. Desigur, orice lege are nevoie de instrucţiuni de aplicare. Acestea, dacă nu suferă schimbări anuale, nu ţin pasul cu vremea. Dar regulamentul nu trece prin parlament, care se ocupă doar de legi. Cred că în multe privinţe, ceea ce se numeşte, de regulă, noua Lege duce la paroxism unele slăbiciuni ale celor care au precedat-o….In acelaşi timp efectele unei legi, unor măsuri , apar după cel puţin zece ani, dar, şi mai clar, la pasul unei generaţii, adică 25-30 de ani. Studiile prospective se referă astăzi curent la anul 2030….Ce va fi “contemporan” cu noi, în minţile oamenilor din acel an?…Şi cum va arăta şcoala ?… iată o întrebare… dar si răspunsul dat deja de Blaga: “Cine-o mai fi atunci/pe lunci”…